Probleme…

zilele acestea a inceput sa imi faca de cap compul…

se restarta automat… si culmea… exact atunci cand aveam nevoie de el cel mai mult…

am apelat la oameni care stiu… am intrat pe forum… am intrebat…

intre timp, am incercat, acasa, sa fac ceva… poate poate reusesc sa fac ceva… ca sa vezi s-a primit!

slotul de la RAM era uzat… am schimbat RAM-ul pe alt slot si… uite ca lucreaza…

finally…

Restore_Point _ idee_de_roman

Restore Point. Punctul la care se va reveni ori de câte ori va fi nevoie. Punctul la care te întorci atunci când vrei să îţi aduci aminte de ceva, sau atunci când vrei să uiţi pur şi simplu ceva şi să începi viaţa de la capăt.

Restore Point. Punctul care trebuie să existe. Punctul pe care se construieşte viitorul.

Restore Point sunt eu – acel ce citeşte aceste rânduri.

Restore Point. Idee de roman. Nimic mai mult

Coaliţia a învins. Era iarna lui 2032 când guvernul Franţei nu s-a mai putut impune regulilor şi cerinţelor celor din Coaliţie. De ce a fost nevoie de acest lucru? De ce atunci când Andrei a pus pariu Sandu m-a pus să pariez şi să cred în ceea ce spune? De ce?

5 Ianuarie 2033

Ieri a nins. Frumos. Eram împreună cu Dana. Ca de obicei ea încerca să ma înveselească. Ura momentele când, bosumflat şi trist, iar ea mereu sclipitoare, ieşeam împreună pe faleză. M-a luat deoparte şi m-a întrebat ce am. Evident, nu ştiam ce să îi răspund. Ce să-i spun? Că sunt un prost, că azi nu sunt în stare să gândesc, că mâine va fi mai bine… Doamne… Nu i-am zis nimic. A înţeles că nu am chef de vorbă şi a continuat să vorbească. Singură. Credea, sau credeam, că o ascult. De fapt, o ascultam. Sau nu…

Brusc, s-a oprit din zbenguială şi mi s-a înfipt în buze. Apoi a strigat tare, de aveam impresia că a speriat toţi peştii care la moment ieşiseră să ia aer de la suprafaţa mării:

- Felicitări, puiu! Degrabă vom fi trei!

Eu, cu mintea trimisă la păscut undeva pe câmpurile gândirii abstracte, nu am realizat ce a avut în vedere şi o întreb:

- Vine cumva mama-soacră pe la noi zilele astea?

La care ea, cu o privire puţin spus „stranie”:

- Care mamă-soacră? Ai uitat? Ieri am fost la doctor, pentru analize. Şi, ghici ce?

- Ce?

- Vei fi tată!

Nu vă pot spune ce am simţit atunci. Un val de căldură, ca o scufundare în plăcere, m-a cuprins, m-a învăluit. Am inceput să strig „Ura!” ca un apucat, şi, paradox, în minte eram mai calm ca niciodată, de parcă nimic nu se întâmplase. Nu era om mai fericit decât mine pe lume.

- Şi zici că ieri ai aflat?

- Da! Ieri.

- Şi de ce ai tăcut până acum?

- Nu ştiu. Cred că voiam să-ţi fac o surpriză…

- Felicitări, am ţipat, ţi-a reuşit!

Am uitat şi de Andrei, şi de Sandu, şi de pariu. Voi fi tată!

Un an în urmă

- Ascultă, Andrei! Tu doar ştii care este crezul meu: „Erau odată doi şoricei care au nimerit într-o găleată cu lapte. Ambii au început a da energic din picioare, au început să înoate pentru a ieşi din găleată. După vreo oră, un şoricel s-a înecat. Al doilea, însă, a continuat să dea din picioare până a reuşit să bată laptele în frişcă şi astfel a ieşit din găleată…”

- Da, Max, ştiu… Ştiu povestea asta, că de o mie de ori mi-ai spus-o până acum. Tu eşti şoricelul al doilea… Dar înţelege! Nu merită să te încrezi în tot ceea ce vezi . Uite, dacă vrei… Dacă vrei, pun pariu că peste un an Franţa va fi ultima ţară ce va intra în Coaliţie. Elveţia, cât îi ea de independentă, dracu’ s-o ia, şi va intra ultima înaintea Franţei!

- Da’ ce are Franţa şi Elveţia cu mine şi viaţa mea privată?

- Păi ce are? Nimic nu are. De fapt, am în vedere altceva. Mai repede va ceda Franţa, decât vei hotărî tu să ai o familie normală…

- Mai lasa-mă cu aberaţiile tale. Mai bine m-ai ajuta la tâmpenia asta de computer.

- Bine, hai să te ajut. Dar vezi că ţi-am spus!

- Vezi dacă arată ceva pe monitor, că eu nu mai văd nimic prin ochelarii ăştia.

- Arată! îmi strigă Andrei vesel.

- Ce?

- O brânză! Dă-te la o parte că nu mai cunoşti nimica. De câte ori să îţi spun? Cadrul de la hard disk poate fi schimbat cu cadrul de la cd numai dacă desfaci corect cadrul cd-ului. Tu ce-ai înţeles? Şi de ce ai scos firul de la monitor? Şi tu mai vrei să-ţi arate ceva monitorul? Doamne, ce mă fac eu cu tine?! De ce nu înveţi şi tu ceva odată? Încearcă să realizezi: chiar şi tehnica de nouă generaţie necesită o abordare mai specială. Of!

- Mai lasă-mă cu morala… auzi, vorbeşte deşteptul prost şi prostul deştept… Auzi? Ce faci mâine?

- Da’ ce? Ai vreo propunere, ceva?

- Nu atât propunere cât idee de a face ceva.

- Zi-i!

- Uite, mă gândeam să mergem şi noi undeva. La munte, sau la mare…

- Poetic mai eşti. La mare? Pe frigălăul ăsta?

- De parcă la munte ar fi mai cald…

- Păi, o fi, n-o fi… da’ eu nu merg la mare. Hai la munte atunci. Numai noi doi?

- Nu! O iei şi pe Laura.

- Eşti sigur? Oarecum, tu nu ai prietenă, eşti sigur că vrei să mergem în trei?

- Nu ştiu, dom’le. Mergem. Eu vreau să ma distrez undeva departe de oraşul ăsta împuţit. E sărbătorile de iarnă, dragă… măcar ceva acţiune să avem şi noi… Mai ştii poate îmi găsesc şi eu pe cineva acolo.

- Bine, mâine să fii gata! Trecem noi cu maşina să te luăm.

………………………………………..

Am ajuns. Afară era o vreme nu din cele mai bune. Din cauza faptului că dimineaţa au fost câteva bucăţele de soare, temperatura din atmosferă s-a ridicat, şi spre seară, când de fapt am ajuns la cabană, în loc să ningă începuse o lapoviţă de toată frumuseţea.

Am intrat în cabană. Apropo, cabana în cauză aparţinea unei prietene vechi, Dana. Da! Anume Dana mea! Cum se spune în popor:„fosta mea iubită, actuala mea soţie”… Uite, de fata asta îmi plăcea mie tare, şi nu ştiam cum să mă apropii de ea şi ce să fac şi cum şi ce… Chiar şi acuma am emoţii când mă gândesc la acele momente.

Casa era bine îngrijită. În şemineul de piatră ardea frumos focul din lemne de brad. Periodic mai pocnea dând de ştire că ne păzeşte şi ne încălzeşte. La podele, o piele de urs brun, rezultatul vânătorii de anul trecut. Şi, Doamne ce fioros e!

Dana, ca de obicei, zâmbitoare şi radiind de fericire, ne întâmpină din prag:

- Hai, dragilor, că vă aştept de dimineaţă. Credeam că nu mai veniţi. De ce aşa de greu?

- Păi să vezi, spune Andrei în timp ce ne pupam de mama focului, azi când ne-am pornit în drum, Max şi-a uitat sacul de dormit acasă. Am trecut pe la mall să cumpărăm altul, nu am mai găsit nimic. Am fost nevoiţi să revenim acasă pentru a lua sacul lui Max.

- Max, auzi? era vocea Danei, tu doar ştii că poţi dormi în patul meu. Ce parcă nu am mai dormit împreună? Ne ştim de la grădiniţă şi acuma ai găsit şi tu timp când să cauţi sac de dormit.

Mda. Trecuseră douăzeci de ani de atunci, şi ea a rămas aceeaşi. Dulce, frumoasă, gingaşă, băieţoasă şi feminină simultan.

- Max, data viitoare să nu mai iei nimic cu tine, Dana face totul! (Uram momentele când Andrei intra încălţat în bocani peste starea mea euforico-visătoare.)

Am intrat în camera Danei, care, pentru câteva zile, urma să fie şi camera mea. Eram la etajul al doilea.

- Max, mai ţii minte poza asta?

Dana mi-arată poza de pe masa ei de scris. O poză de care am uitat. A fost făcută din greşeală. Era veche de vreo 15-16 ani, cred. Aşa de veseli.., alergam prin cabana aflată încă în construcţie. Tatăl ei a făcut-o. Poza, evident. Din viteză. Dana sta după colţ eu tocmai alergam pentru a intra în cameră şi nu am observat piedica pusă de Dana. Doamne ce faţă. Cu aşa o aerodinamică. Evident, am căzut. Dar deja asta nu mai era afişat de poză.

- Mai ţii minte când mergeam vara pe lângă lac, iar tu speriai toate broaştele de pe mal, iar eu uram broaştele…

Şi brusc mi s-a oprit în buze, m-a trântit pe pat şi:

- Tu nu ştii cât am aşteptat eu iarna asta!

- …Maaaaaaax!!! (Andrei devenise duşmanul meu de moarte, pentru moment) Max, unde eşti, ai văzut cerbii de lângă cabană?… şi Andrei intră în odaie fără să bată măcar la uşă, fără să spună nimic…

Ne-a prins în flagrant!

S-a uitat la noi. Mut de uimire. Am impresia că a sta aşa secunde bune. Nici o idee de laudă la adresa lui nu hălăduia mintea mea la moment. Privirea noastră exprima frustrare, plăcere, întrebare şi indignare.

Andrei a ieşit cu gura încă deschisă de uimire.

Noi ne-am uitat lung unul la altul. Dana era speriată. Eu confuz. Ne-a trecut repede. Mai păţisem dintre-acestea. Andrei nu ştia că noi suntem împreună. Andrei nu ştia că eu am pe cineva. Desigur, nu-i puteam răspunde la întrebarea „de ce anume la Dana la cabană?” dar uite că a aflat.

- Da, băiatu’… m-aţi impresionat! Socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg! Şi eu mai întrebam cum e posibil să îţi uiţi sacul de dormit acasă… Nu aduce anul cât aduce ceasul, cum spunea bunicul meu… da’ ce mai, nu aduce ceasul cât aduce clipa! Dă-mi voie să fiu mut încă vreo jumate de oră! Eşti mai a dracului decât dracu’!

Dana a hotărât să descarce atmosfera de atâta încordare, a venit, şi, iar mi s-a oprit în buze, după care, lui Andrei:

- Max a reuşit să păstreze secretul ăsta timp de jumate de an!

- Cum jumate de an? Max, voi de jumate de an sunteţi împreună?

- Da! Suntem împreună de prin iulie, asta ca versiune oficială, deşi tu ştii că ne cunoaştem de mici.

- Mda, Andrei era confuz şi avea o faţă interesantă şi interesată. Păi, atunci, felicitări!

- Mie mi-e foame! Cine şi ce mănâncă? vocea Laurei, care tocmai se trezise, a salvat situaţia.

- Chiar, cine şi ce mănâncă? Am pregătite ciuperci, mămăliguţă, brânză, smântână, o tocăniţă superbă şi vin roşu.

- Eu mănânc de toate! Cu şocul vostru aici am reuşit deja să slăbesc! Simt asta! Auzi dragă, ăştia doi sunt împreună. De jumate de an!

- Şi pe tine te miră asta? Se potrivesc, uită-te şi tu la dânşii… Au copilărit împreună. Trăiesc împreună. Vor muri împreună. Pe dânşii natura i-a gândit împreună…

- Hai să mâncăm. Pe mâini v-aţi spălat?

- Parcă eşti maică-mea! Sigur că da!

- Eu sunt mai ceva ca maică-ta! Sunt iubita ta!

Azi

- Şi, te-ai gândit cum o să-l cheme pe băiatul sau pe fetiţa noastră?

- Nu ştiu! Mie îmi plac mai multe nume. Laurenţiu, Cristian, Flavius, asta dacă e vorba de nume de băieţi. Maria, Irina, Bianca, Raluca în cazul în care e vorba despre fetiţă…

- Interesante idei… îmi place cum sună Raluca. Eu mă gândeam la Adriana, sau Andrei. Numai nu fă mutra asta. Ce-i cu tine?

- Da’ nu sunt supărat! Doar uimit. De ce Andrei?

- Pur şi simplu îmi place cum sună. La ce te-ai gândit?

- Atunci e bine. Andrei să fie. Şi cam în cât timp ne înmulţim?

- Adică? A! Păi, cam în 6 luni. Sunt în luna a treia!

- Eşti o dulce! Te iubesc!

Student Life

e 6 dimineata… undeva departe se aud niste bipuri… cam stranii bipurile… suna continuu… sunt tare continuu si tare… ah acesta e mobilul… am uitat ca l-am pus sa sune… eh…

m-am trezit… pe orar sunt aceleasi discipline… inseamna ca nu am nimic de pus in geanta … ura..

sa mancam ceva… ce mancam? ceai!

hai la facultate… nimic nou… aceleasi troleibuze rablagite… acelasi chisinau somnoros de dimineata… tipul de langa mine acus o sa imi adoarma in brate… s-a trezit… sunt aproape de universitate… trec strada… uite si colegii… pleaca acasa… de ce? s-au inteles cu profii sa nu facem lectii…

mi-e ciuda pe mobil…

ce facem mai departe? mergem la o bere cu baietii si fetele… suntem 4 de tot… eu el ea si ea…

intram la ora noua… iesim la ora unu… dupa masa….

ok… gata cu chefurile… tre sa merg la serviciu… acolo ca de obicei stau degeaba… ascult muzica, privesc vreun film, ceva… mai compun nish kestii… dar, cel mai mult ma duc pentru internet si pentru prietenii pe care ii am pe net…

ne vedem rar, iar netul este cel care limiteaza distanta cand vrem sa vorbim… aha… sa vorbim…

ajung acasa dupa ora 21… pana atunci fie am stat pe net, fie am mers pe jos pana acasa… vreo 15 km… ca mi-e lene sa astept troleibuzul…

acasa ma asteapta o noua cearta cu sor-mea care vrea sa stea la comp sa se joace iar eu am treaba cu teza de an si alte chestii jurnalistice studentesti…

ma culc dupa o noua serie de sms-uri schimbate intre mine si prietena mea… iar se supara din nimic… iar ma kinui si reusesc sa o impac cu ideea ca ea a gandit tampenii cand a hotarat ca eu spun prostii…

ma rog…

e trecut de miezul noptii… maine ma trezesc la 6… cred… sau poate nu…

nu stiu…